Blonda de la Drept

„la noi problema e`n mentalitate….trebu s skimbam yn primu rynd mentalitatea la moldoveni…” (comentarii Unimedia). Ce înseamnă „mentalitate”?

Eu dacă vreau să cunosc pe cineva bine, dacă vreau un Xray neinvaziv al unui om care cere un double check – îl fac să scrie. Un mail, un mesaj, sau orice.

MULTUMESC PENTRU COMPANIE A FOST FOARTE PLACUT NOPATE BUNA PUP

Un SMS poate fi o biopsie a minţii care îl generează. O mică particulă, aparent irelevantă, care însă repetă, la scală mică, componentele întregului.

Felul în care scriem expune fiecare element al organizării noastre mentale. Şi asta, pentru că scoate din joc corpul, intermediarul (artificial?) între idee şi societate.

Deseori, în contact direct cu mintea omului – în lipsa zidurilor cu ochi, voce, mimici şi feromoni – argumentele pot părea mult mai confuze şi mai puţin convingătoare decât într-o conversaţie live. De asta, de exemplu, unii politicieni n-ar trebui să-şi faca bloguri şi conturi pe facebook.

Dar, ce înseamnă „mentalitate”?

dragut-o sa shti ca deja nu`mi place..kind s aud vorbe..eu park destul de normal ma`m purtat ku tine..ti`am gresit ku ceva?te`am ofensat?…hai dar te rog tine`t vorbele akasa..da dak tare vreai sa shtii..nu eshti prima kare zice la lume ka folosesk multe punkte kind sktiu…i`ti raspund… folosesk punkte deoarece eu …ma GHINDESK…asa ka data viitoare… in lok sa ma kritici pe la spate intreaba`ma in fatza..eu numa genez sa i`ti raspund….

Faces.md, odnoklassniki ş.a. arată cum funcţionează mintea multor tineri. La ce sunt sensibili. Cum se formează relaţii. Şi cum vor fi aceste relaţii, după ce se vor fi format.

Sigur, mulţi dintre aceşti tineri vor creşte, vor face o facultate şi vor scrie teze de licenţă şi de master; cu vocabular mai bogat, (poate) cu mai multe cratime puse la loc, dar cu aceeaşi schemă logică. Şi iar, munca de stilizator la revistele ştiinţifice de la noi va rămâne şi pe viitor cea mai grea meserie. Iar apelurile procurorilor, cele mai ininteligibile opere scrise vreodată.

//Amonit bai lusere tare mai esti haios … incerc sa imi dau seama cine esti si de ce scrii asa aberatii… o fi murit sor-ta p/u k era la fel de debilizata k si tine…eu nu te-am numit urit doar am facut unele concluzii…mai era p’aici unu ValeriuCiobanu semanati bai,zau… s nu crezi k iti dau mare atentie da kiar esti un tzaran puturos, i-a ,,ciomagu ciobănesc” si bagatzi-l tare acolo unde vad k te maninca… fa-mi placere si scrie fara sa recurgi la vokabularul ciobanesc… Fuck you loser-e!!!

Cel mai trist e că cei care comentează aşa pe Unimedia (dar şi pe protv sau jurnal) arată mecanismele logice ale unui segment informat din societate. Deci informaţia în sine nu e necesar suficientă ca să „schimbe mentalitatea”.

Ceea ce scriem este o fotografie (color) a modului în care mintea noastră funcţionează. Iar câteodată în fotografie putem vedea collaidere şi găuri negre.

Depoziţiile martorei Rusanovschi I. sînt dependente şi reesă din depoziţiile pătimaşei şi de asemenea nu au careva valoare probantă. Trezeşte mari îndoieli şi suspiciuni, şi faptul că pătimita, fugind din Turcia la 30.08.2005 şi venind în ţară, s-a adresat la poliţie abea peste un an, în perioada cînd însăşi Andronic L. era atrasă la răspundere penală şi la 20.09.2006 a fost condamnată în baza art. 220 al. 1 CP, împreună cu alte persoane.

Ăsta e un fragment dintr-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie (care citează o altă decizie). Prima din listă. N-am căutat mult.

Suntem aşa cum scriem.

Putem minţi la nivel de substanţă: putem scrie mesaje şi mailuri doar ca să agăţăm; putem să înjurăm confortabil sub anonimat, pe Unimedia; putem emite hotărâri care trezesc mari îndoieli şi suspiciuni.

Dar felul în care scriem va fi întotdeauna un Roentgen al felului în care creierul nostru funcţionează. O reproducere fidelă a ceea ce suntem. O particulă minusculă în care se regăsesc, unul ca unul, toate elementele întregului. Întregul ăsta e „mentalitatea la moldoveni”. Societatea. Tu.

Yn primu rynd, oamenii trebuie să se înveţe să scrie. Să scrie logic, nu neapărat corect. Să folosească instrumentul ăsta că să-şi facă ordine în cap. Gândirea logică se învaţă. E demonstrat. Încercaţi.

Sunt in examene, nu am timp sa scriu, si chiar daca as avea nu as scrie mai bine decat tipul asta. Articolul in original e aici.

Whatever high-minded newspapers might say, the casual dumping of thousands of documents on to the internet is not in the public interest.

The real story of the latest Wikileaks revelations is not what we might learn from the hundreds of thousands of documents casually dumped on to the internet. Discerning observers of international affairs will find little new or shocking in these decontextualised scraps of information. No, the real story is the manner in which this whole episode unfolded. It tells us a great deal about the moral and cultural norms of contemporary public life.

No doubt many people are delighted by the embarrassment experienced by the State department in Washington. Many of my friends take the view that any act of humiliation that forces a powerful bureaucratic machine to come back down to Earth has got to be good. Much of the media echoes this sentiment, insisting that the publication of confidential statements represents a blow for accountability, transparency and democracy. Some even suggest that this all demonstrates the ‘power of ordinary people’ – overlooking the actual power and cultural capital of the five news organisations that are orchestrating this affair.

Myself, I am struck by the unattractive self-congratulatory tone taken by the newspapers that announced to the world that they, too, have seen the scraps of memoranda scattered across the internet. The five news organisations that were given the golden opportunity to be the first to pick at the bones – the Guardian, the New York Times, Der Spiegel, Le Monde and El Pais – made a great song and dance of their ‘scoop’ and presented their actions as being in the best traditions of journalistic responsibility.

Le Monde told its readers that ‘to inform’ does ‘not prevent one from acting responsibly’; it assured us that it had looked through the dirge of information before publishing snippets. Setting the bar of journalistic integrity rather low, it observed that ‘transparency and judgment are not incompatible, and it is no doubt this that distinguishes us from the bottom line strategy of Wikileaks’. The other four papers also informed the world about how carefully they had sifted through the hundreds of thousands of documents to make sure that they continued to uphold the highest standards of journalistic integrity.

It is entirely right and proper that newspapers report on important matters. That is a central part of the media’s role. However, these newspapers did not simply analyse and then reveal this internal information – they also presented their publication of the leaks as a blow for freedom, claiming that it was in the public interest to discover what a minor State department official thought of the lifestyle choices of a Conservative member of parliament. These are the same journalists who normally morally condemn the hackers employed by tabloids to listen in to the private conversations of public figures.

This idea that the publication of private conversations and communications is in the public interest – whether it’s done by tabloids or by sanctimonious candidates for the next Pulitzer Prize – is a self-serving attempt to present voyeurism as an important public duty. It is not unlike the claims made by reality TV producers, who frequently argue that their tawdry offerings ‘raise awareness’ and serve the ‘public interest’.

How is the public interest served by the purposeless leaking of information? Since when has it been obligatory for institutions to expose their private deliberations to everyone on the internet? Has the public learnt something important from all this? Has some wrong been put right by the mass dumping of communiqués on to the world wide web? Or is this really a case of the narrow interests of the news organisations involved getting confused with the interests of the public?

There are, of course, times when activists committed to a clear social or political objective try to win public support by publishing details of private diplomatic correspondence. This was what the Bolsheviks hoped to achieve when they publicised the secret communications between Tsarist Russia and foreign powers in the run-up to and during the First World War. Similarly, when Daniel Ellsberg leaked the contents of the ‘Pentagon Papers’ to the New York Times in 1971, he had a very clear objective: to call into question the official version of the Vietnam War. Both of these acts were motivated by a purposeful political agenda, by a desire to ensure that the public was made aware of facts that were essential for making sense of the world.

The information provided by Wikileaks serves no such noble purpose. The public does not need to know the brand of toilet paper used by the US ambassador’s secretary in Dubai. The only purpose of the leaks is to embarrass and to sow confusion. Superficially, the claim that the public has ‘a right to know’ sounds like an affirmation of the democratic ethos. But what does ‘the right to know’ mean? There is nothing enlightened or democratic about exposing informal deliberations between officials to public scrutiny. Most diplomatic exchanges involve the expression of provisional or incomplete opinions, rather than hard facts. The public does not have an intrinsic right to know how people find and assess and interpret information.

This notion of ‘a right to know’ is really about cynically manipulating people’s imagination; bite-sized, easily consumable voyeuristic bits of gossip are recast as vital parts of the public-service provision of truth. Of course, the public has a right to know why their government finally takes a certain decision, following internal discussion, and what the consequences of that decision are likely to be. In short, the public requires political accountability and serious public debate. It does not need the ‘right’ to sniff the dirty laundry of government officials.

The leakers often claim that their activities ensure that governments and their institutions will become more accountable and transparent. The idea that abolishing the very notion of confidential exchanges, informal exploratory communications and private intimacies is going to make institutions more transparent is deluded, if not insane. In any institution, people need to know that they can think, reflect and communicate in private, as a way of exchanging vital information, developing their thinking and, most important of all, acknowledging their fears, anxieties, doubts and true beliefs. If people think they can no longer express themselves without being exposed to the gaze of millions of voyeurs, they will adopt forms of behaviour that are actually detrimental to the integrity of their institutions and to public life itself.

One way around the problem will be simply to adopt new stratagems of deception. For example, in higher-education institutions, many academics no longer write down what they really think of a student or colleague but instead have an off-the record conversation – just in case their writings are ever discovered or leaked. Alternatively, officials will adopt a very defensive strategy of going through the motions, of ticking all the boxes and not really expressing what they truly think. In both cases, institutions become more opaque and more dishonest. The true accomplishment of this erosion of a private sphere, this erosion of the capacity for exchanging informal confidences, is to help give birth to an Orwellian language of doublespeak and an ethos of disloyalty.

Many journalists acknowledge that there’s something not quite right about the claim that these leaks serve the public interest. But nevertheless, they say, there is nothing wrong with having a bit of fun at the expense of unattractive powerful public figures. Perhaps not. But am I really in a minority of one when I take the view that celebrating an act of betrayal, celebrating the leaking of private communications, can only further contribute to the devaluation of the idea of institutional loyalty?

There was a time when brave men and women took it upon themselves – at significant personal cost – to reveal the improper behaviour of the organisations they worked for. Before whistleblowing became institutionalised and legally protected, defying your superiors represented an exemplary act of moral courage. Today, when whistleblowing is effectively part of the job description of anyone seeking public acclaim and attention, it simply represents an incitement to disloyalty. Worse still, it becomes difficult to distinguish the genuine hero who takes on the power of corrupt institutions from the hundreds of poseurs who inhabit the moral wasteland fertilised by Wikileaks.

Eu nu înţeleg dezamăgirea, agresivitatea şi ameninţările straşnice cu emigrarea ale unora după rezultatele votării.

Eu cred că ei chiar uită că alegerile astea au venit după 1 an în care preşedinte a fost Mihai Ghimpu, în care Alianţa „stă numai şi se ceartă”, după scandaluri despre 9 mai, 28 iunie, şi preţuri la troleibuz, după referendumuri cu participativitate ridicolă, după speculaţii care au inclus monumente ale lui Antonescu şi spioni români. In plus, anul ăsta ca guvernare overall nu a fost un argument electoral în favoarea AIE, şi atunci chiar nu înţeleg pe ce se bazau aşteptările la 61 de mandate şi dezamăgirea care le-a urmat.

Rezultatul mi se pare foarte şi foarte bun. Faptul că PCRM a scăzut sub pragul psihologic de 40% clatină mitul invincibilităţii lor şi eu cred că la următoarele alegeri vor merge tot mai jos. Iar rezultatul PLDM şi PL (partide inexistente acum 3-4 ani), care luate împreună, au tot atâţia alegători ca şi PCRM le scoate definitiv din underground şi arată, pentru cine mai avea dubii, că Guvernul ăsta nu a fost o întâmplare.

OK, poate va trebui să mai ieşim o dată la vot. Deci poate va fi nevoie de mai mult de 1 singur pas, aşa cum ne-ar fi plăcut. Poate vor fi 2, 3 sau 4, însă direcţia pe care o ia Moldova acum e în sfârşit clară.

Aşa că, hai please:

– Să nu citeşti sergiumocanu.md (dar să citeşti *dârz şi temerar mocanu.md)
– Să nu citeşti jurnal.md
– Să nu te uiţi la Publika TV
– Să ştii că există un oarecare reportaj NIT care implică nişte oi, dar să nu îl fi văzut niciodată cap-coadă
– Să nu te uiţi la nicio dezbatere electorală
– Să intri, din când în când, pe protv.md
– Să citeşti, din când în când, unimedia
– Să citeşti, în când în când, Timpul
– Să intri, câteodată, pe gov.md ca să vezi ce se mai aude (şi să te uiţi, în schimb, la poze cu Lutenco şi Fruntaşu)
– Să citeşti, din când în când, blogul lui Gabi Stati
– Să nu vezi niciun clip electoral în afară de ăsta
– Să te uiţi numai la clipurile lui Mardare şi CNTM şi să treci încetişor de la sceptic la iLike
– Să nu fii foarte sigură care e totuşi povestea cu Reşetnicov
– Să nu te intereseze
– Să nu te uiţi la conferinţe de presă AMN
– Să nu te uiţi la conferinţe de presă cu Voronin
– Să nu fii în Moldova
– Să te scoli într-o dimineaţă ca asta şi afară să ningă

Abia aştept să se facă duminică. ♥

Să zicem că postarea mea precedentă este o reacţie emotivă la un post emotiv.

Şi pot să înţeleg de ce postul lui Fruntaşu a fost emotiv. Pentru că am trăit şi eu senzaţia aia în câteva momente cheie. Senzaţia când munceşti din greu la o chestie, şi o iei în serios, şi mai pui şi ceva suflet în ea, ca într-o zi să vină nişte tipi care habar nu au cum stau lucrurile de fapt, şi care nu au mişcat un deget ca să contribuie, la rândul lor, cumva şi să se pişe senin pe munca ta.

Mai mulţi oameni faini au făcut sacrificii ca să se alăture guvernării astea. Vorbeam recent cu cineva de la Sorosul londonez despre alegerea lui Nicu Popescu de a reveni în Moldova, care a lăsat câteva guri căscate în frumoasa capitală. Nu cred că situaţia lui Iulian Fruntaşu e foarte diferită. De asta îi ziceam cineva-ului că Popescu nu e doar Popescu; e o tendinţă, în care oamenii destepţi, cu job-uri bune, realizaţi care şi pe unde, vin acasă cu ultimul tren spre “democraţie”. Şi oamenii ăştia, care de-a lungul timpului au avut, cu siguranţă, momentele lor de scepticisme sau alergii politice, şi-au asumat riscul de a-şi asocia numele cu unele partide. Pentru că partidele la noi sunt un fel de pseudopode în jurul imensei amibe sociale moldoveneşti, iar să laşi un job fantastic este un risc şi un sacrificiu, mai ales când e făcut în numele unei amibe.

Când ai experienţa muncii de calitate, şi revenind acasă, încerci să aplici aici aceleaşi standarde, şi intri foarte adânc în maşinăria asta, ca să înţelegi cum funcţionează şi ca să poţi contribui mai mult şi mai bine, este al naibii de enervant să-ţi apleci urechea asupra tonelor de rahat ale unora.

Eu cred că ce a scris Fruntaşu este politically incorrect, departe de common sense şi pur şi simplu aiurea. Pe la amiază chiar m-am bucurat să citesc comunicatul emis de Filat despre problema smartashilor. Acum, în schimb, entuziasmul mi-a palit.

Desolidarizarea lui Filat de Fruntaşu, şi modul în care a fost făcută, este umilitoare (încă o definiţie, pe lângă cele de ieri). Nu cred că era nevoie de asta. Este evident că Filat împărtăşea opinia lui Fruntaşu. Este evident pentru că este uman să fii afectat de modul în care vorbesc oamenii despre munca ta, mai ales dacă o fac superficial şi cu răutate. Şi totuşi Fruntaşu plăteşte acum pentru sinceritatea lui, şi poate pentru spiritul uşor pionieresc, fiind lăsat singur să se descurce cum poate, în timp ce altcineva îşi salvează pielea.

Eu cred în continuare că nu există momente potrivite sau nepotrivite pentru a spune ce gândeşti. Eu cred că libertatea de expresie este esenţială în fiecare zi. Dar am închis şi eu gura multor imbecili care au vorbit aiurea. Cu toţii am făcut-o. Poate e timpul să oprim episodul ăsta din Witches of Salem acum. Eu nu vreau să particip la salvarea fundului cuiva, desfiinţând pe un altul.

Este umilitor când cineva îţi spune pe faţă că eşti un smartass dacă îţi permiţi să critici în public alianţa de guvernare. Când faptul de a nu bate din palme la fiecare bâlbâială electorală este „€œun anarhism extrem de nociv”.

Aparent, nu toată lumea are un butonaş de deconectare a gândirii critice pe durata €”tranzitiei interminabile a democraţiei noastre”.

Dacă înainte nu puteai să ai o părere ca să nu îţi asculte cineva telefoanele, acum nu poţi să ai o părere pentru ca să nu distrugi firava democraţie cu atâta greu câştigată. Acum, eşti un tembel care se face personal responsabil de distrugerea viitorului democratic al patriei.

Este umilitor când politicienii îţi cer sacrificii, în loc să-ţi dea argumente. Este umilitoare nonşalanţa cu care le aşteaptă, ca pe o datorie.

Adio, Fruntaşu. La 16 ani eram îndrăgostită de tine şi de ce scrii. Cred că treceam printr-o fază hormonală mai specială.

(Aici si Vlada)

Anul asta am castigat o bursa de masterat; de la un alt milionar/miliardar, care are un fel de fixatie a lui, un mic fetish: sponsorizeaza tineri din tari ca a noastra si le da bani sa invete in alte tari. El spune ca crede in educatie. Eu cred ca e un miliardar bun. Si poate ca si dumneavoastra sunteti; de asta Va scriu.

Sunt in Germania acum, si o sa fac Dreptul. O sa-mi predea judecatorii de la CEDO care mi-au pus creierul pe carbuni cu hotararile lor in 4 ani de facultate. Si ma mai bucura ca in afara de asta, cunosc in fiecare zi oameni interesanti, cu care seara bem Bailey’s sau Cuba Libre, cu rom de 5 euro, si dansam salsa pana dimineata; oameni din 30 de tari, cu care vorbim despre diverse: despre vreme, articolele limbii germane, orasele in care vrem sa mergem sau in care am fost. Cateodata, vorbim si despre tarile din care venim. Am un prieten simpatic din Brazilia care imi povesteste despre statuile catolice din Rio, altul din Noua Zeelanda care traieste aproape de ocean, si altul din Syria – un yogin care a stat odata cateva zile in desert. Mai e lume aici din Indonezia, Nepal, China, Italia, Ghana, Panama, Columbia, Argentina, si de pe unde vreti.

Draga Dle Plahotniuc, mie imi plac acesti oameni si imi place sa vorbesc cu ei. Dar nu-mi place ca eu trebuie sa fiu mereu killerul acestor conversatii. Ei imi vorbesc despre festivaluri, concerte si expozitii fantastice, iar eu incerc sa le explic de ce avem atat de des alegeri sau de ce referendumul la care am plecat atat de entuziasmati nu a trecut.

Prietenii mei de aici nu inteleg ce inseamna AIE, cand ei au auzit doar de Allianz. Pe ei pur si simplu nu-i intereseaza diversele lupte cu mafia, de ce presedintele nostru e doar interimar sau de ce limba noastra e romana, desi noi suntem in Moldova, desi nu e ea chiar romana-romana, si totusi cea moldoveneasca nu exista.

Dar poate cel mai mult ma ingrijoreaza ca din toata masa asa de oameni si de culturi, cea mai puternica legatura empatica o am cu Gulmira, o fata din Kyrgystan. Eu nu vreau ca din toate tarile din lume, sa ma inteleaga doar Gulmira, care a vazut de la balconul ei cum politia a deschis focul in manifestanti in aceasta primavara.

Nu stiu daca e adevarat ce se spune despre Dvs si nici nu ma intereseaza. In schimb, am o propunere.

Haideti sa facem Chisinaul o bomba culturala. Sa-l coloram si sa-l umplem cu afise despre concertele, spectacolele, expozitiile si dansurile zilnice de acolo. Sa miroasa a frigarui si pizza in fiecare weekend pe str. Eminescu sau pe Vlaicu Parcalab, de-a lungul masutelor frumusele unde lumea sa bea pahare de vin bun si sa schimbe impresii despre muzica live de langa ei. Sa scoatem batranii nostri si pensionarii la asemenea evenimente. Sa-i scoatem in fiecare weekend, pana incepe sa le placa. Sa aiba intrarea libera si o bautura gratis daca se imbraca frumos si renunta la broboada si ciupici.

Draga domnule Plahotniuc, haideti sa facem sa rasara aceste locuri pe aleile si stradutele din Chisinau. Sa transformam si bodegile Chisinaului in locuri pentru invatat si dansat tango sau salsa. Fara deschidere oficiala. Fara panglica verde sau discursul primarului. Pur si simplu.

Sa se umple parcurile cu fotografii si desene, iar fatadele cladirilor cu proiectii de filme. Fara dezvaluiri spectaculoase. Numai imagini colorate.

In Moldova toata lumea vorbeste despre politica, si nimeni nu voteaza. Iar despre Moldova nu poti povesti altfel decat in acesti termeni. Pentru ca in Moldova in afara de politica nu exista altceva.

Haideti sa construim, de la zero, Moldova alternativa. Sa facem un loc pentru dezintoxicare. Zone libere de politica. Fara conspiratii si scopuri ascunse; doar cu sincera intentie de aerisire a creierilor. Altfel, Va imaginati, probabil, in ce fel de circumstante ne vom sufoca.

P.S. Sunt gata sa desfasor aceasta invitatie de colaborare intr-un proiect, pe puncte, cu oameni concreti, date concrete, pasi concreti.

Cu sinceritate.

Să admitem că, în mod miraculos, Constituţia se modifică şi trecem la alegerea directă a şefului statului. Eu în politică nu mă pricep, dar lucrurile îmi par cam aşa.

Am senzaţia că de data asta, Vlad Filat s-a cam precipitat cu decizia de a „înainta un candidat” pentru preşedinţie. Mai mult decât atât, mi-a creat impresia adolescentului frustrat care nu ştie să se oprească la timp după ce i s-a urcat la cap un mic prim succes. Foarte mic, reieşind din performanţele Guvernului de până acum şi din starea de nemulţumire generală din societate. Ascensiunile rapide sunt ok atunci când vin ca o urmare firească a stării de fapt, şi nu ca o manifestare a setei de putere politică şi a nevoii de hrănire a ego-ului.

Adevărul este că Lupu nu face nimic. Efectiv nimic. Formele sale tot mai rotunde alimentează şi mai mult impresia că omul zace în sedentarism şi degradează. Prin urmare, un contracandidat din aceeaşi zonă este binevenit, deşi odată cu el răsar dilemele morale legate de dizolvarea AIE şi încălcarea promisiunilor despre candidatul unic al Alianţei. Mă tem că situaţia asta e destul de grăitoare în privinţa potenţialului moral al lui Filat. Surprinzător, iată că nu Lupu a ieşit primul din AIE.

Dar toate acestea sunt floricele. Curtea Constituţională este de partea PCRM, aşa cum a arătat-o telenovela Muruianu. Curtea Constituţională este şi unica instituţie care interpretează Constituţia în mod oficial. Iar de aici lucrurile sunt foarte simple: în ajunul prezidenţialelor, PCRM roagă afectuos CC să interpreteze norma cu privire la interdicţia candidării la funcţia de preşedinte după două mandate consecutive, CC califică interimatul lui Ghimpu ca fiind întrerupt consecutivitatea mandatelor lui Voronin şi ultimul intră în cursa prezidenţială. Atenţie, la votul popular pe care tot Alianţa l-a promovat. Discutam atunci topul popularităţii de prin sondaje?

UPDATE MIRABOLANT:
Jurnal.md zice azi –
În actele de stare civilă nu va figura naţionalitatea
Guvernul a propus ca în actele de stare civilă să fie exclusă rubrica naţionalitate. Astfel, Guvernul a respins iniţiativa ca să fie modificată legea, astfel ca să poată fi rectificată naţionalitatea, în baza actelor de stare civilă a bunicilor.

Makes me sick.

–

Aparent, la noi în ţară există o chestie numită Registrul de stat al populaţiei. De fiecare dată când ne reînnoim buletinul, completăm o anchetă care se anexează acestui registru. Ei bine, în această anchetă există un câmp aparte pentru „cetăţenie” şi altul pentru „naţionalitate”. Deşi aceste noţiuni sunt deseori confundate, ultima desemnează apartenenţa etnică a persoanei şi nu are deci legătură cu statutul legal al acesteia. Prin urmare, o persoană poate avea cetăţenia Republicii Moldova iar de naţionalitate să fie român, bulgar, găgăuz, grec, ş.a.

În practică, cu toţii suntem automat înscrişi de naţionalitate moldoveni; în special pentru că potrivit legii noastre, copilul moşteneşte naţionalitatea înscrisă în certificatul de naştere al părinţilor. Aşa cum în perioada sovietică părinţii noştri au fost asimilaţi forţat naţionalităţii de moldovean, practic toate generaţiile următoare sunt sortite moştenirii acestei etnii discutabile, fără a putea demonstra în vreun mod că aparţin alteia.

Foarte „strategic”, legea noastră nu permite invocarea naţionalităţii buneilor sau a altor rude pe linie dreaptă pentru a revendica etnia lor (majoritatea fiind înscrişi ca români). Astfel, chiar urmând logica actualei legislaţii, nu trezeşte nicio suspiciune autorităţilor noastre faptul că părinţii noştri nu au moştenit la rândul lor naţionalitatea părinţilor lor, dar li s-a atribuit din senin cea de moldovean. Din aceste motive sarcina de probă impusă de autorităţi celor care se consideră altfel decât moldoveni este astăzi imposibil de realizat în practică.

Anume din această situaţie s-a şi născut recenta hotărâre CEDO în cazul Ciubotaru v. Moldova. Curtea a decis că elementul de „naţionalitate” face parte din viaţa privată a persoanei şi astfel statul urmează să nu se amestece în alegerea acesteia. Curtea a mai stabilit că refuzul autorităţilor de a înregistra naţionalitatea română a reclamantului a fost făcută fără a ţine cont de contextul istoric din Republica Moldova. Acest „context istoric” a fost amplu discutat de către apărătorul reclamantului în faţa CEDO (Alexandru Tănase), fiind argumentată în special practica sovietică de moldovenizare a populaţiei române din Basarabia. Astfel, autorităţile moldovene au plasat reclamantului o sarcină de probă disproporţionată impunându-l să demonstreze prin mijloace imposibile că este român şi nu au ţinut cont de alte probe de care ar fi putut face uz, precum legăturile acestuia cu etnia română în termeni de limbă, nume, empatie şi altele. Prin urmare, Curtea a constatat că a fost violat articolul 8 al Convenţiei – Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

Fantastică hotărâre. Dincolo de motivele evidente, mă bucur că în sfârşit se dă peste nas practicii moldoveneşti în care „hârtia”, şi nu logica sau bunul simţ dictează modul în care se face justiţie în Republica Moldova. Faptul că pentru fiecare fleac ţi se cere document scris arată incapacitatea funcţionarilor noştri de a acţiona responsabil, în baza raţiunii şi a ceea ce este rezonabil, iar nu a „probei scrise” (chiar şi atunci când aceasta e imposibil de obţinut, iar chiar şi atunci când se obţine – încă nu este clar cum anume). Odată ce i se aduce în faţă „hârtia”, funcţionarul nostru răsuflă uşurat, se spală pe mâini de răspunderea propriei munci şi îşi aruncă liber logica la gunoi. Iar tot acest mod de a „lucra” e un fel de politică de stat.

Practic, în 3 luni de zile, când hotărârea va intra în vigoare şi dacă nu va fi contestată la Marea Cameră a Curţii, fiecare dintre noi va putea alege liber cărei etnii aparţine. Fără să i se ceară imposibilul.

Astăzi PCRM a venit cu iniţiativa desfăşurării unui referendum prin care să se pună în discuţie acordarea de către popor a votului de neîncredere Guvernului actual. Haideţi să vedem ce are de spus Constituţia Republicii Moldova în privinţa votului de neîncredere:

Articolul 106: Exprimarea neîncrederii
1. Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, îşi poate exprima neîncrederea în Guvern, cu votul majorităţii deputaţilor.
2. Iniţiativa de exprimare a neîncrederii se examinează după 3 zile de la data prezentării în Parlament.

Articolul 1061: Angajarea răspunderii Guvernului
1. Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege.
2. Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, declaraţiei de politică generală sau proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 106.
3. Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.

Astfel, potrivit legislaţiei în vigoare, Parlamentul este organul abilitat să acorde Guvernului votul de neîncredere. Motivul este simplu : Parlamentul este cel care acordă votul de încredere şi, deci, este logic să şi-l poată revoca. Iată ce spune Constituţia în privinţa învestiturii Guvernului:

Articolul 98: Învestitura
1. După consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru.
2. Candidatul pentru funcţia de Prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului.
3. Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
4. În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova numeşte Guvernul.

Astfel, chiar dacă referendumul ar avea loc şi acest «vot de neîncredere» ar fi acordat, el nu ar avea nicio putere juridică, or referendumul nu poate substitui alegerile parlamentare. Prin urmare, iniţiativa PCRM este un artificiu fără acoperire legală.

Voi reveni.