Blonda de la Drept

I can’t no more. Dacă mai văd un copchilaş cu mască chirurgicală, îl lovesc. Nu mai pot de grupurile de tineri responsabili care intră câte 5 odată în microbuze cu mutrele albastre. Can’t no more NO MORE de băbuţele cu tifoane galbene pe nas care îi zic şoferului să oprească “la policlinică”.

Mă fascinează acest fetish colectiv al moldovenilor. O tânără purtătoare de mască mi-a zis că nu vrea să moară.

Atunci fă nafig gargară. Cu apă caldă şi sare. Sună medicul când te doare gâtul. Spală-te pe mâini. Şi n-ai să mori. Nu ma intoxica cu imaginea asta de chirurg horror. Dar e boring să fii erou şi responsabil acasă, în baie. Trebuie să mai arăţi şi la alţii cât de superatent eşti cu sănătatea ta.

Cred că imaginea creepy a oamenilor cu măşti albastre-verzui şi creează isteria colectivă legată de gripă. Decât dacă ai SIDA sau 180 de kg, gripa se trateaza. Şi atunci care e problema? Eu VREAU să iau virusul ăsta. AŞTEPT să-l iau. Oricum trece mai repede şi mai uşor decât paranoia unora.

P.S.

-DE UNDE POT SA GASESC IN VANZARE MASTI??????

-Incearca la Glebus Sainciuc.

(C) Ion Grosu

Niciodată nu o să uit faţa profului de Drept Constituţional când am intrat pe uşă la seminar, în anul I de facultate, tunsă la zero. Bineînţeles, odată ce luasem hotărârea (cam ameţită, dar rebelă şi eroică) de a-mi da jos podoaba capilară, parte din vitejie era să-mi etalez post factum imaginea. Aşa că şepcile, căciulile, beretele, badanele, glugile şi altele de acest gen erau excluse din garderoba mea la orice ieşire în societate.

Şi proful nu a avut nicio reacţie. Niciuna. Faţa lui era neschimbată. Niciun rid. Nimic în expresia lui care să exprime altceva decât curiozitatea dacă pot să enumăr atribuţiile Guvernului, cheală fiind. Şi atât. Fără să mă bage în seamă mai tare ca pe alţii, m-a invitat în faţa grupei. Din faţa grupei am povestit tema, admirând ochii holbaţi ai colegilor mei. Între timp, domnul profesor completa, calm, catalogul.

Domnul profesor este cam singurul care mă lua în serios când întrebam (cheală) dacă există libertate şi dacă dreptul nu e, cumva, o formă instituţionalizată de răzbunare (after all, am mers la Drept ca să distrug sistemul din interior). Mă ştia pe nume şi observa întotdeauna când lipseam dintr-un torent întreg de oameni. Probabil, ieşeam cumva în evidenţă.

La examen, am luat 7. Primul examen. Ultimul 7. Şi acum mă macină un sentiment de vinovăţie. Mai mare decât cel faţă de Bruno şi Alondra, doi pisici pe care i-am uitat 3 zile într-o maşină. Şi nu despre note e vorba, dar despre faptul de onora, cumva, munca unui prof care merită. De a-i deveni complice contra ignoranţei. Well, I failed.

L-am revăzut pe domnul profesor de Ziua Facultăţii. La Palatul Naţional. Unde nu aveam să merg, dacă nu intuiam asemenea reîntâlniri. A aflat, cu această ocazie, că sunt blondă. Şi eu am aflat că este bine. Şi că s-ar putea să-mi fie foarte dor de facultate.

Un centru pe care îl vizitez frecvent are asistent de proiect. Nu ştiu cum o cheamă, dar e o fată de ajutor, care ştie tot ce se poate şti despre proiectele centrului. Care dă răspunsuri elaborate şi nu se supără să repete acelaşi lucru de 10 ori. Este atentă. Este corectă. Este cooperantă, chiar dacă are o faţă oarecum impasibilă, şi din cauza asta poate părea rece. Uneori zâmbeşte rezervat. În acele momente e foarte frumoasă. Şi bună. Şi caldă.

Aşteptam în urma unui rând mare de oameni sofisticaţi. Care o tratau pe asistentă ca pe o fetişcană kakaita care strânge documente. Şi atât. „Laşi actele la secretară şi ea singură o să se lămurească”. Oamenii sofisticaţi treceau, unul după altul, cu tot cu ifose, costume şi diplome. Iar fata zâmbea, fără să cedeze astfel niciun gram din demnitate. Pentru că demnitatea îi e tatuată pe faţă. Chiar dacă este secretară.

La un moment dat, în toată învălmăşeala, a apărut o doamnă de vreo 45 de ani. Machiată, coafată. Parfumată. Iar secretara s-a luminat la faţă.

„Mămica”.

Venise mămica. Direct de la aeroport. Din Italia. Fata a îmbrăţişat-o strâns câteva secunde. Era clar că nu se văzuseră de mult timp şi că era o vizită neanunţată. „Am venit să lăsăm bagajele”, a spus femeia, cu un aer de damă de societate care le-a arătat italienilor ce pot moldovencele. Purta o bluză cu un view generos, o fustă care se termina mai sus de genunchi şi ştrampi negri, cu uzor. O femeie care ştie ce vrea. Ce m-a impresionat, însă, a fost altceva:

Fata s-a întors imediat la ghişeu şi a continuat – vădit emoţionată – preluarea documentelor. Cineva i-a propus să o înlocuiască. Fata aproape tremura. „Lasă, mama o să se descurce”, a spus, trăgând uneori cu ochiul în direcţia femeii, care socializa, like a pro, cu alţi angajaţi ai centrului. Fata a continuat până la ultimul dosar, până la ultima fiţă a ultimului sofisticat. Până când şi mama, şi Giovani care o însoţea au urcat bagajele, au scăpat de ele, şi-au luat cu ei decolteul generos, fusta şi ciorapii plasă, au fluturat hollywoodian din mână şi au plecat. Iar fata a rămas cu teancul de dosare pe masă. Şi cu demnitatea de pe faţă, ca o cicatrice de care nu va putea scăpa toată viaţa.

Ce s-a întâmplat astăzi depăşeşte definiţia simţului datoriei. E ceva mai mult.

Astfel de oameni nu ies în evidenţă. Nu se plimbă pe lângă şefi. Nu au spirit organizator. Nu încearcă să demonstreze nimic. Chiar dacă Mămica le este în Italia. Chiar dacă Giovani e mai important. Chiar dacă şi-au lăsat bagajele. Şi au plecat. Sociabili. Falşi. Nepăsători.

Probabil, chiar în acest moment, fata e lângă Mămica ei. Beau ceai italian şi povestesc. Mâine o să îmbrace ceva nou. După ce Mămica va pleca, cutiile de ceai vor mai rămâne, o perioadă. Şi bomboanele. Iar treptat, fata va reveni la faţa sa impasibilă.

Astfel de oameni nu au nume. Pentru că nu şi-au propus. Au altceva. Un fel de clasă. De verticalitate. Care se arată spontan. Ca o minune. Ceva care trezeşte dorinţa de a fi ca ei. Şi asta le este deajuns.

UPDATE: Astăzi m-a telefonat Pavel şi mi-a spus că „nişte persoane s-au adresat” şi i-au citit acest text la telefon. A vrut să-mi spună că ştie totul şi că nu e adevărat să stă în prima bancă. Acesta este un drept la replică.  Dacă simte nevoia, îl invit cu drag să îl desfăşoare mai jos, în comentarii.

Pavel este un student foarte serios. Este un fel de imigi al Facultăţii de Drept. Se îmbracă numai în costum, are câteva publicații în ziarul Dreptul și învață bine. Evident, Pavel stă în prima bancă, în rând cu fetele care au toată ziua mâna ridicată. Când cineva nu este de acord cu el, i se conturează o venă pe gât. Este foarte activ şi se află în relații foarte bune cu domnul decan. Trebuie să aibă o compatibilitate a zodiilor foarte bună.

În fiecare octombrie, facultatea împlinește o frumoasă vârstă. Nu-i de mirare că un băiat atât de promițător ca Pavel este in charge şi în acest an de netulburata desfășurare a evenimentului. Ca un bun organizator, m-a găsit şi m-a rugat să scriu un comunicat de presă despre festivitățile în pregătire. „Eşti fată mare şi cred că o să te descurci”, m-a încurajat, amabil. L-am rugat frumos să se îngrijească singurel de distribuirea către ziare, motiv pentru care i-am cerut şi o adresă de mail. Şi mi-a dictat-o.

p a v l i c 2 0 0 8 [at] yahoo.com

Probabil, în anul 2008, Pavel a hotărât că are nevoie de o nouă adresă de mail. Una mai adecvată unui tânăr lider.

La mulţi ani, Facultatea de Drept din Moldova.

Astăzi am asistat la o tristă orgie, cu urlete şi ţipete de bătrânei.

Şi poate că n-ar fi fost acest protest atât de semnificativ, dacă la el nu ar fi participat anume acei pensionari, care până nu demult rosteau refrene ca „huliganii o ars parlamentul” şi „nu, bine le-o făcut; şini i-o pus să iasă în stradă?”. Astăzi, aceiaşi pensionari pacifişti blochează circulaţia aiurea şi îl lovesc cu pumnul în cap pe Primarul capitalei.

Aproape dezbrăcat de câteva băbuţe în mijlocul străzii, Chirtoacă s-a pomenit într-o situaţie deloc sexy: a redevenit victimă. Iar când un primar îmi trezeşte aceleaşi sentimente ca şi solidaritatea tacită pe care i-o arătam geek-ului batjocorit în liceu de colegii mai mari – nu e bine. Probabil, intenţiile sale au fost, totuşi, frumoase; a vrut să facă ce n-a făcut Lupu, Voronin sau Ţurcanu la 7 aprilie, şi ceea ce e normal să se facă în asemenea situaţii – să se discute. Mai lipsea doar un „public” nu atât de senil sau o pază de corp normală. Alta decât Oleg Cernei.

Şi-apoi, mai e şi Maia Laguta. Scoasă dintr-un granny porn. Maia nu are nevoie de training-uri sau de ecusoane pidijeaba. Prin venele ei curge arta leadership-ului. O nouă stea în constelaţia liderilor începe, aşadar, să licărească. Care negocieri? Şi ce dacă primarul a zis că mâine va face publică decizia (care ar face bine să nu se schimbe)? Toţi în stradă, la ora 9. Cu prieteni, vecini, nepoţi, şi pe cine mai găsiţi în carneţelul de telefoane. Nu de alta, dar localele îs aproape.

După aşa un început promiţător, parcă-i vezi pe bătrânei învârtindu-se, mâine-poimâine, pe fotoliul primarului în mijlocul drumului şi ieşind unul câte unul cu câte un printer sub braţ din Primăria care arde în flăcări.

Măcar, în cazul ăsta, a fost clar din start „şini i-o pus”.

“Nu sînt dependent de FB și nu simt nevoia să-mi șterg contul, iar în cazul în care va trebui să-l abandonez, voi pleca în liniște…”

Iată ce scrie un cititor de-al meu. Iar eu le propun tuturor celor care simt acelaşi lucru un joculeţ:

Nu intra pe facebook o săptămână. Păstrându-ţi restul programului neschimbat. Cu job, cu net, cu privesc.eu sau unimedia, cu toate celelalte. Fără facebook (şi twitter).

7 zile. În condiţii de oraş. Şi vezi ce se întâmplă. N-ar trebui să fie o problemă, mai ales că (nu eşti dependent şi) informaţie găseşti câtă vrei pe web, iar prikoalele de pe fb le revezi săptămâna următoare. Cap ou pas cap? Ca premiu, pun la bataie account-ul meu dezactivat .

Cel puţin, după aia vei şti sigur (da)că eşti dependent.

Azi mi-am şters profile-ul de pe facebook.

Pentru că mă lăsa mereu cu sentimentul de creatură de nimic după o oră de citit status-uri şi de uitat la pozele unor oameni care nici măcar nu mă interesează. Pentru că m-am săturat să fac «hide» la spammerii de pe «privesc.eu» (bravo pt iniţiativă, dar nu în newsfeed-ul ul meu). Şi pentru că începi să te simţi ciudat când vorbeşti pe chat cu Amnesty International, Monitorul Civic sau Ştirile ProTV.

După ce iei decizia asta, care nu e uşoară când ai câteva sute bune de oameni în friends, dar o iei la modul serios – îţi faci curaj şi apeşi (repede-repede) pe magica tastă „deactivate account”.

Ceea ce urmează e o miorlăitură patetică greu de suportat. „Ana will miss you.” „Vlad will miss you.”  „Cristi will miss you”. All these people will miss you – are you sure you want to leave facebook?

Foarte sigură. Apoi vine planul B. „What is your reason for deactivating your account?”. Apeşi pe oricare din motive, şi tipii au pregătite tot felul de soluţii binevoitoare. „I spend too much time on facebook” – „Its OK, we can help limit your time on facebook!”. FUCK YOU. Just help me deactivate my account.

Pentru ca la urmă, după ce scrii nişte coduri suplimentare care îţi verifică identitatea, to check if its really you who wants to make Vlad miss you, să primeşti mesajul final. „We hope you come back soon ”.

Apoi, înţelegi ce înseamnă „dezactivare” pentru ei. Şi constaţi că nu s-a schimbat nimic. „Logaţi-vă iar şi contul se va reactiva automat!”.  Poftim?

Cu poze, cu wall, cu status-uri idioate şi tot bullshitul adiacent? Cu Monitorul Civic şi privesc.eu?

Fix aşa cum i-ai lăsat.

Deci, din nou – care a fost rolul show-ului lacrimogen de adio, dacă „your friends can still tag you and send event invitations”? Şi, nu, sincer: doar logaţi-vă şi contul se va reactiva? Adică între dezactivare şi log out nu e nicio diferenţă esenţială?

O prietenă mi-a arătat un clip. Tot pe facebook. Cu un experiment. Mai mulţi copii au fost lăsaţi singuri într-o cămăruţă cu un zefir în faţă. Pe care nu aveau voie să îl atingă. Dacă rezistau 15 minute, mai primeau unul.

Fumătorii care se tot lasă cunosc senzaţia. Şi rezultatul.

Facebook mizează pe dependenţă şi se comportă ca un iubit obsedat care nu te lasă să pleci. Dar eu nu vreau ca relaţia mea cu facebook să fie „complicated”. Vreau să fiu iar „single”. Sau nu face parte din aprecierea faţă de utilizator respectul pentru decizia lui de a pleca?

„Până astăzi nu înţeleg cum din atâţia oameni care ar fi putut să fie preşedinte, l-au ales pe Ghimpu”, scrie Vlada pe blogul ei.

Intervin pentru a face oleacă de lumină. Nu „l-au ales”, pt ca preşedintele se alege cu 61 de voturi. Au votat cu majoritate simplă începerea interimatului, care se exercită numai de către preşedintele parlamentului. Deci soarta interimatului era pecetluită încă de la votarea lui Mihai Ghimpu în funcţia de preşedinte al parlamentului, când – probabil, nu s-a prevăzut retragerea din funcţie a lui Voronin. Şi care, foarte posibil, nici nu ar fi avut loc dacă în locul lui Ghimpu era votat altcineva.

O mişcare f strategică a PCRM, după schema – expune la maximum veriga slabă. Overload it with power şi o să facă scurcircuit. Acum Ghimpu e preşedinte. Sintagma „interimar” de după nu-l face mai puţin preşedinte. O funcţie la care nu visa nici măcar în campanie electorală. Acum o lună, „Ghimpu va fi preşedinte” ar fi fost o glumă mai bună decât cea cu Marian Lupu care cere un foc. Are Ghimpu calităţile unui preşedinte sau va face scurtcircuit?

Mai ales că se şi vorbeşte despre nişte „portiţe legale” de a rămâne 4 ani la guvernare, în cazul când nu se va putea vota un preşedinte. „Portiţa” este nu altceva decât prelungirea interimatului până la următoarele alegeri, ipoteză pe care o recunoaşte până şi PCRM. Şi o recunoaşte, pentru că lipsa de tact, diplomaţie, rafinament politic, prezenţă, gândire strategică, ş.a.m.d. a lui Ghimpu sunt numai în avantajul comuniştilor.

Şi această „portiţă” nu-şi merită deloc diminutivul. 4 ani în cu Ghimpu preşedinte ar putea crea probleme foarte serioase în Alianţă şi dincolo de ea. Anume aici se vede umorul lui Voronin. AIE îl votează pe Ghimpu preşedinte al Parlamentului ca să scape mai repede de el, dându-i o funcţie tehnică, iar comuniştii îl fac Preşedinte de ţară.

Poate că anume de asta Filat vroia fotoliul de speaker. Poate că omul e vizionar. Deşi, e greu de crezut că un vizionar ar sfârşi prin a-l accepta pe Ghimpu ca presedinte – într-un interimat care poate dura până la Paştele Cailor.

Acum, iată, dintr-o singură lovitură, care nici măcar nu e a lui, Ghimpu îi are la degetul mic pe reprezentanţii nou-formatei categorii a „loseri”-lor coaliţiei – pe Filat şi pe Lupu. Dar mai ales pe Lupu. Care, în aceste condiţii, are toate şansele să se apuce de fumat ţigări „Parliament”.

Câteva chestii punctate despre multdiscutata constituționalitate a ședinței de constituire a Parlamentului.

Pe scurt – PCRM a depus o sesizare la Curtea Constituțională (CC) în care contestă constituționalitatea hotărârilor adoptate în ședința din 28 august, în baza art. 135 lit. (a) din (evident) Constituție, potrivit căruia CC „ exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor şi hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte”.

Controlul constituţionalităţii presupune stabilirea faptului dacă (în cazul nostru) hotărârile Parlamentului din şedinţa respectivă încalcă sau nu Constituţia. Adică o normă constituţională. Adică unul din cele 143 de articole ale Legii Supreme.

Legea Supremă prevede că preşedintele Parlamentului se alege prin vot secret, cu majoritatea voturilor deputaţilor aleşi, pe durata mandatului Parlamentului. Ceea ce s-a şi întâmplat la 28 august.

Ţurcan afirmă că s-a încălcat Constituţia atunci când s-au adoptat  hotărâri înainte de constituirea fracţiunii parlamentare a PCRM. Constituţia nu prevede, însă, modul în care trebuie să se desfăşoare votarea Preşedintelui Parlamentului, făcând trimitere, în art. 64, la Regulamentul Parlamentului (adoptat prin lege ordinară) pentru elucidarea acestor detalii organizatorice. Prin urmare, nu este de competenţa CC să examineze sesizarea PCRM, or sediul conflictului se află într-o lege simplă, şi nu în Constituţie.

Şi totuşi, ce zice acest Regulament? Câteva lucruri confuze: pe de o parte, că Parlamentul se consideră legal constituit din data şedintei de constituire şi că după constituirea legală a Parlamentului  (adică din data şedinţei de constituire) se alege Preşedintele Parlamentului.

Pe de altă parte, Regulamentul stipulează că fractiunile parlamentare se constituie în termen de 10 zile după constituirea legală a Parlamentului, adică se poate face şi după alegerea Preşedintelui Parlamentului . Dar, problemă:

Articolul 7. Conducerea Parlamentului

(1)   Preşedintele Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret, cu buletine de vot pe care se înscriu numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de fracţiunile parlamentare. Fiecare fracţiune parlamentară poate face o singură propunere.

Exact fraza lipsă din Constituţie. Pe care, cel mai probabil, va insista PCRM.

Well, pentru ca fiecare fracţiune parlamentară să vină cu o propunere, acestea trebuie să fi fost constituite, în prealabil. Toate. De aici şi contradicţia de o logică suspectă a Legiuitorului cu normele de mai sus. Dar cu o argumentare bună, PCRM ar fi putut demonstra că au dreptul la cele 10 zile pe care le revendică. Numai că nu e de competenţa CC să le facă dreptate.

O situaţie constituţional corectă, dar procedural incorectă.

Bineînţeles, în realitate, pe nimeni nu interesează aceste chestiuni. Sunt un truc juridic clasic. Abuz de drepturi, pentru tărăgănare. Aşteptăm, deci, decizia CC. În speranţa că vine mai repede decât alea 10 zile.

Ce altceva poate face un om să se oprească din drum?

Curioşi care se adună împrejur să privească. Cercuri de curioşi, opriţi din drumul lor spre unde-o-fi, ca să se uite la un corp care stă aruncat, fără sens, pe asfalt. Există acele momente când sunt doar ei, faţă în faţă cu conştienţa morţii.

Câteva clipe.

Momentele dinainte să vină poliţia. Ambulanţa. Înainte să înceapă gălăgia. Agitaţia. Înainte să apară microfoanele. Camerele. Lacrimile. Firul narativ. Personajul. Povestea din spate. Sensul.

Momentele celea. Când în liniştea cea mai mare, nişte oameni se opresc să privească. Un corp ca al lor. Aruncat. Rupt. Senzaţia că moartea e mută. Şi se dezbracă în faţa ta. De tot. În stradă.  Ca să joace cu tine 30 de secunde de sinceritate.

Apoi se aud sirenele.